Învățătoarei mele

 1051. ÎNVĂȚĂTOAREI MELE

Nu am să-mi plâng de milă și n-am s-o fac nicicând, 

Cât sunt încă în viață eu am un singur gând 

Să îl slăvesc pe Domnul, pe Dumnezeul meu,

Căci El a fost cu mine la bine și la greu. 

Eram copil odată, eram nefericită, 

Eram dată de o parte și eram poreclită, 

Eram ochelarista sau șchioapa mă strigau,

Ei nu știau că sufăr, ei nu înțelegeau. 

În suferința mea și-n tot ce am petrecut, 

Învățătoarea mea mereu m-a susținut, 

Cu glas duios de mamă mereu m-a mângâiat,

Mi-a dăruit o lume și m-a încurajat. 

Mergeam la bibliotecă și citeam împreună, 

Povești despre prințese și zâna veșnic bună, 

În cărți și în romane, trăiam o altă viață, 

Vedeam speranță multă, doream o dimineață. 

Învățătoarei mele, eu, nu i-am mulțumit, 

Dar vreau să-i spun, acuma, că ea a reușit 

Să facă o luptătoare dintr-un copil posac, 

Să facă învingătoare, cu Domnul a lucrat. 

Anii au trecut, demult eu am uitat, 

Necazul, suferința și tot ce am îndurat, 

M-am hotărât să scriu doar despre ce-i frumos 

Și să păstrez în suflet doar ce e de folos. 

Într-un ungher din suflet vă am pe dumneavoastră 

Ce mi-ați deschis privirea, seninul din fereastră, 

Mi-ați pus condeiul în mână, m-ați învățat să scriu, 

Vorbesc prin poezie și scriu cam tot ce știu. 

Nu vreau să-mi plâng de milă chiar dacă îmi amintesc, 

Am scris aceste versuri căci vreau să-i mulțumesc

Învățătoarei mele, în rugă eu o port

Căci nu mi-a fost doar sprijin, ci un real suport. 

Nu știu de o cunoașteți, o știe Dumnezeu,

În rugăciunea mea o amintesc mereu,

Eu n-o pot răsplăti, dar Dumnezeu o face

Că bine a făcut și binele se întoarce.

      Emilia Dinescu