Poezie Dinescu Emilia Dana

 2118. GÂNDURI... E toamnă, cade frunza și bruma o grăbește,  Pământul îl îmbracă, de frig îl ocrotește,  O frunză este o frunză, nu-i fără importanță,  Așa este și omul, cât este-n astă viață.  E liniște deplină, frunza s-a ofilit, A fost o vară lungă și rostul și-a împlinit,  Dar asta nu înseamnă că nu mai e utilă,  Așa este și omul, nu-i timp de plâns de milă.  Un fum ne este viața, ușor se risipește,  Dar omul ce trăiește, el viața o iubește, De multe ori el poartă tăceri fără cuvinte,  De multe ori vorbește cu ochii, ține minte. Fi om și înțelege al vieții rost și al vorbei,  Nu risipi o clipă, distruge rostul vrajbei,  Curând e toamna vieții, tăceri fără de glas, De multe ori vorbesc, spun tot ce a rămas.          Emilia Dinescu

 2117. SUB UMBRELA UNUI APUS RUGINIU Sub umbrela unui apus ruginiu scriu o poezie, E timpul să mă cert, îmi scriu acum chiar mie, Din frunză fac penel, o înfig în inimioară, Aș vrea să scot în rime tot ce poate să doară.   Un vânt de dor mi-aduce aminte că trăiesc. În rugăciune sfântă lumină eu cerșesc,  Aș vrea să ies din conul durerii nesfârșite,  O șoaptă de speranță în rime încâlcite.         Emilia Dinescu

 2116. ÎN CAMERA DE SUS  Am obosit prea mult, aș vrea să mă odihnesc,  În camera de sus, Isus, te întâlnesc,  M-așez lângă altar cu sufletul zdrobit,  Mă iartă, drag Isuse, mă vait c-am obosit. Nu mă gândesc la Tine,, Tu duci povara lumii, Nu doar a mea, Isuse, ci a toată mulțimii,  Îmi e rușine, Doamne, mă las în slăbiciune,  Tu ești a mea putere, eu sunt a Ta minune. În camera de sus când intru mi-este bine, Aș sta aici mereu, aș sta mereu cu Tine, Am inima ușoară, mereu îmi dai putere, Cu Tine și prin Tine îmi trece orice durere.    E timpul meu de rugă și iată, am venit,  Cu lacrimi și suspine  mă rog, am obosit,  Cer pacea Ta divină, cer Duhul Tău cel sfânt,  La toți ce stau în rugă și plâng pe acest pământ.  E multă suferință, vin vești ce ne înfioară,  E multă suferință, mulți își doresc să moară,  Satana ne lovește, suntem slabi și clacăm,  Luptă în lupta noastră, atât noi te rugăm.  Venim ...

 2115. CU TOAMNA LA CAFEA Cu toamna la cafea, aș sta acum de vorbă,  Eu nu iubesc cafeaua și nu o port în tolbă, În tolbă port cuvinte și rime amestecate, Cafeaua e amară, cuvintele-s sărate.  Poate mă contraziceți, și spuneți c-am greșit,  Cuvintele sunt miere, ar fi mai nimerit,  Să povestim puțin de sarea în bucate,  Cu toamna la cafea aș povesti de toate, Despre dureri ascunse și vise spulberate,  Ar fi mai potrivit la ceai de tei sau lapte, Un lapte cu cacao sau chiar cu turmeric, Așa transform eu toamna în cel mai bun amic.            Emilia Dinescu

 2114. EL ȘI EA, EA ȘI EL El și ea, Ea și el, Ascultăm, Stai nițel,  Ea și el, El și ea, O pereche, Cam așa... De e el Sau e ea,  Nu e noi, E belea. El și ea, Contopit, Ea și el  S-au unit, Ea și el,  El și ea, Va fi noi Întotdeauna,  N-or mai fi El și ea, Ea și el, Vor fi trei, C-un princhindel.          Emilia Dinescu

 2113. ISPITA MEA CU OCHII VERZI Ispita mea cu ochii verzi, De aș mai crede în dragoste, mi-aș dori să te întâlnesc,  Căci ochii verzi sunt minunați, E greu să crezi în dragoste, oamenii sunt egoiști și aroganți.   Ispita mea cu ochii verzi, Trăiești în lume de povești, de basm, demult nu mai există, Dar ochii verzi te îndeamnă spre poveste,   Ispita mea cu ochii verzi, îmi dai vreo veste?           Emilia Dinescu

 2112. ÎN TABĂRA UNDE ȘI FRUNZELE RÂD  E multă tristețe pe pământ,  Se împrăștie, e dusă de vânt,  Aș pleca în tabăra unde și frunzele râd,  Și nu m-aș întoarce curând,  Aș sta cocoțată pe o rimă  Să prind cât mai multă lumină,  Apoi să o dau mai departe,  Prin versuri ce par întortocheate,  Dar timp nu mai este destul,  Căci pământul pare de toate sătul,  Cu un chicot mă aventurez, am să plec, Până atunci timpul scriind versuri, petrec, Un foșnet să fie ce scriu, îmi doresc Din alergarea cea tristă să trezesc, Pe cel fără speranță să îndrept spre Hristos,  În tabără doar cu El e frumos.          Emilia Dinescu

 2111. POEM ARS... CU MULTĂ CĂLDURĂ  Regret că nu sunt lângă foc acum, Aș vrea să fiu în tabără, curat o spun, Dar din păcate asta nu se poate, Nu îmi permit această libertate,  Dar îmi permit să scriu fără regret, Aș vrea să pot să fac și un pamflet,  Dar râsul meu nu-i râs, e doar mimare, Nu pot să râd de mine, ca oricare,  Doar scriu un vers cu inspirație divină,  Eu vreau să împrăștii bucurie, fără vină,  Un fum să fac din vers să te conducă,  Spre eliberare și spre Stâncă, Să te conducă spre focul lui Hristos,  Spre rugul ce arde veșnic atât de armonios, De aceea pe hârtie notez gândul senin,  În tabăra de poezie îl trimit puțin,  E ca și cum aș fi prezentă eu, Dar ce e important, prezent e Dumnezeu.           Emilia Dinescu

 2110. ÎN CAMERA DE SUS  În camera de sus eu iată, am venit,  Sunt fericită, Doamne, aici te-am întâlnit,  E timpul meu de rugă, e timpul minunat,  Un ceas de părtășie în lanțul ce ai format.  Noi am venit aici, Tu ne-ai chemat pe nume, Nu cel de păcătos, avem toți un prenume, Suntem chemați de Tine, prin harul Tău prezenți,  Aici, acum și-n veci nu vrem să fim absenți.   În camera de sus să facem o chemare, Să îi chemăm pe toți, e bucurie mare, În lanțul rugăciunii creat de Dumnezeu,  Eu te invit pe tine, dar nu te invit eu. Eu sunt o simplă fiică, chemarea e a Lui, În camera de sus aș vrea și tu să sui, Este un ceas de rugă ce-ți este destinat, Ascultă azi chemarea, eu doar te-am invitat. Suntem o grupă mică, o grupă virtuală,  Dar dragostea și ruga mereu este reală,  Aș vrea să împărtășesc cu tine ruga mea, Un ceas de priveghere, oricine vrea să stea.  Nu căuta o scuză, doar pleacă-te în rugă,  Căci lacrima fierbin...

 2109. ÎN CAMERA DE SUS  E timpul rugăciunii, de mult s-a înserat,  Am încheiat cu toții un alt frumos sabat,  Începem săptămâna cu lanț de rugăciune,  Încă suntem în viață, suntem a Ta minune.  Noi stăm astăzi în rugă, o grupă virtuală,  Dar ne iubim cu toții și ruga e reală,  Suntem o grupă mică și plină de defecte,  Ne ținem strâns de mână, orice poate să aștepte.  În camera de sus venim să Te întâlnim,  În rugăciune sfântă cu toții ne unim,  Venim cu același dor și dragoste profundă,  Vrem ploaia Ta târzie, te rog, Tu ne inundă.  Trimite Duhul sfânt să facă cercetare, Prin harul Tău puternic noi acceptăm mustrare, Căci firea noastră rea ne face să greșim,  Cădem acum în rugă, vrem să ne pocăim.  Vrem să înflorească în noi azi dragostea dintâi,  Tu să ne fi putere, doar Tu cu noi rămâi,  Spunem prezent acum, în camera de sus,  Aducem rugăciunea la crucea Lui Isus. E timpul meu de rugă și ia...

 2108. EU ȘI POEZIA MEA Am o dorință și vreau să o cunoașteți,  Doresc ca poezia mea să fie un pas către Hristos,  Nu știu ce hotărâți, ce o să faceți,  Nu e mister, fără Hristos nimic nu e frumos. Doar cu Hristos și prin Hristos trăim,  Fără Hristos avem o viață goală,  Vă rog, Cuvântul sfânt mai des să îl citim, E timpul la sfârșit, trezește-te, te scoală. Nu aștepta un mâine, nu se știe  De mâine, tu mai ești pe acest pământ,  De aceea eu îți spun acum în poezie, Azi sunt aici, în versuri vreau să cânt.  Nu am ureche muzicală, dar scriu rime, În versul meu te chem azi la Hristos,  Aș vrea cuvântul multe să exprime, Aș vrea să sune mai melodios.  Greșesc ades, greșesc în exprimare,  Chemarea e reală, o înțelegi,  Aș vrea să-ți pun acum o întrebare,  Aș vrea să te întreb, tu ce alegi?             Emilia Dinescu

 2107. GÂNDURI RĂVĂȘITE  Priviri suspecte, dorință alungată, Un chicot tremurat, încă o dată,  Nu îmi cânta în strună, astăzi plâng, Nu e mister, în suflet multe strâng,  Am strâns priviri, cuvinte jignitoare,  A mea dorință, aș vrea să uit ce doare,  Să pot un chicot sufletul să poarte, În strună să aud mai bune șoapte,  Nu e mister, chitara tace iară,  Tăceri suspecte lângă o chitară.            Emilia Dinescu

 2106. DOVLECI HAIOȘI ȘI POEȚI TRIȘTI  Deși suntem români, ne-am rătăcit destul, Strămoșii noștri ar plânge, n-ar înțelege rostul, Tu ai scobit dovleacul, sărbătorind aiurea, Bătrânii îl scobeau, apreciind valoarea, Îl transformau în hrană, e bun cu scorțișoară,  Sau ca plăcintă bună, rețetă mai ușoară, Plăcintă țărănească cu aluat dospit,  Acum scobim dovleacul, dar este risipit.  Un zâmbet și un chicot încerci, o bucurie, Dar simți doar gol în suflet, nu este veselie, Este ridicol chiar, dovlecii sunt haioși, Dar sărbătoarea asta nu-i pentru credincioși, Suntem popor creștin, poeții chiar sunt triști,  Ei scriu ce au în suflet, nu poartă deloc măști.             Emilia Dinescu

 2105. NOAPTE DE TOAMNĂ  E noapte, un răpăit de ploaie se aude pe verandă,  Eu caut o umbrelă, mă duc până-n livadă,  Culeg un măr, o pară și bag mâța în casă, Va toarce lângă sobă, căci vremea nu-i frumoasă.  Un foșnet se aude, cățelul este atent, Se culcă pe o pernă, și el este prezent, Cu-n chicot copilașul se pune în pat, la somn, Nu fără rugăciune, căci Dumnezeu e Domn. Cu un oftat prelung privesc ploaia de afară,  Este tăcere în casă și gândul parcă zboară, Un sforăit se aude, cu toții au adormit,  M-așez și eu la rugă, e timp de mulțumit.             Emilia Dinescu

 2104. UMBRELA CÂȘTIGĂ LUPTA CU VÂNTUL  Când este ploaie în viața mea, eu iau umbrela rugăciunii, Îmi fac umbrelă dintr-o rugăciune, las loc minunii, Mulți cred că e ridicol, un chicot se aude în surdină,  Dar nu sunt vinovată eu, nu am o vină. Când bate vântul zi de zi în viața mea, eu nu mă tem, Un strigăt mut, o rugăciune, doar pe Hristos îl chem, În fugă vine, mă ajută, El nu m-a părăsit,  Chiar dacă vântul e puternic, umbrela rugăciunii a răzbit.             Emilia Dinescu

 2103. PLOAIA CÂNTĂ MAI BINE CA NOI Ploaia cântă mai bine ca noi, un cântec nostalgic, Un ritm de tango sau un vals, este magic, De ar fi potop, nu mă supăr, este frumos,  În lume e haos, dar ploaia cântă duios, Cu stropi mari sau mici, nici nu contează, Pe ritmul ploii dansăm, mulți se distrează, Sunt râsete multe, e bine, dar mulți trișează, Căci ploaia când curge cu lacrima durerii se furișează.             Emilia Dinescu

 2102. CINE A PUS DOVLEAC ÎN POEZIE  Cine a pus dovleac în poezie,  Iubește toamna, ar vrea mai mult să scrie,  Parfum de scorțișoară prins între rimă și cuvânt, Nu din greșeală, ci din mult avânt, Un abur este rima și versul o splendoare,  Un chicot sau un zâmbet, o mare sărbătoare,  Așa e toamna pentru cine o iubește,  Dovleac în poezie, dar și-n plăcintă folosește.              Emilia Dinescu

 2101. TĂCEREA CHITAREI E fum de foc ce joacă prin bușteni de brad sau de stejar, Doar o chitară a rămas fidelă, cântă iar și iar, A râs demult, acum cântă cu jale și durere, A îmbătrânit și cântecul e trist, fără putere. Nu e confuzie, e doar realitate, așa-i viața,  Nici o scânteie, nu se vede-n noapte, nu vine dimineața, E doar tăcere, focul arde, se anunță un sfârșit,  Și cântecul chitarei dintr-o dată chiar a amuțit.             Emilia Dinescu

 2100. ÎN CAMERA DE SUS  În camera de sus ades noi poposim,  E locul favorit în care ne întâlnim,  Ne ținem strâns de mână, cu inimile pline, Noi știm, mai e puțin, Hristos curând revine.  E multă suferință și lacrimile curg, Creștinii stau în rugă, cu suferință plâng,  Durerea este mare, pământul e spurcat,  Nenorociri sunt multe, totul e încurcat.  Mereu au fost războaie, mereu a fost și greu, Dar în trecut cu toții credeau în Dumnezeu,  Era o teamă sfântă, credința nu lipsea, Azi, multă răutate, da, lumea este rea.  A fost secetă multă, hrana era puțină,  Dar era bunătate, azi nu simțim vreo vină,  Avem mese bogate, în suflet sărăcie,  Chiar dacă n-avem lipsuri, nu avem bucurie.  Avem apă curentă și sete nu ne este, Noi nu cunoaștem foamea, asta e o poveste,  Ne îmbrăcăm la modă, schimbăm mașina des,  Avem prea multe astăzi, dar viața n-are sens. E timpul meu de rugă în camera de sus, Așa cum sunt, greșit...

 2099. GÂNDURI PENTRU RADU Copilul meu, tu ești departe, hotare multe-s între noi, Dar inima-mi este cu tine, da, inima este cu voi, Eu știu, nu sunt o mamă bună, trăiesc cu vina a ce am greșit,  Dar nimeni nu poate să spună, doar eu știu ce mult am iubit. Ai fost micuț, fără putere, erai un prunc plăpând și mic, Dar Dumnezeu a vrut prin mine, un brad din tine a făcut, Mulți cred c-a fost ușor cu toate, eu știu, cu multe ți-a fost greu, Dar nu uita, sunt mama ta și lângă tine-i Dumnezeu.   Chiar dacă eu nu am putere, puterea cerului cerșesc,  Sunt mamă, te-am primit cadou, cadou divin și te iubesc,  Te port în suflet, ești departe și totuși în inima mea, Cerșesc în sfântă rugăciune, tu să nu ai o viață grea. Eu sunt departe, tu departe, pe drumul vieții rătăcit,  Mă bucur că, deși departe, un suflet bun ai întâlnit,  Vă poartă mama în rugăciune, mereu eu strig la Dumnezeu,  Căci depărtarea este cruntă și dorul este tare greu.     ...

 2098. CINE MĂNÂNCĂ ULTIMA PLĂCINTĂ CU DOVLEAC Bunica s-a trezit cu noaptea în cap să pregătească  Plăcintă cu dovleac, așa știe bunica să iubească, Micul dejun e plin de nucă coaptă la foc mic și de dovleac portocaliu, Ne este masa încărcată, ne este foame, mereu noi ne trezim târziu,  Direct în pijamale ne repezim ca să mâncăm, suntem grăbiți,  În graba noastră, cu un chicot, spunem tăcut că suntem fericiți. O ultimă felie ne îmbie cu aroma ei de scorțișoară parfumată,  A fost bună plăcinta, ne-am ospătat, e ultima bucată,  Cine mănâncă ultima plăcintă cu dovleac? sperăm că e bunica,  Căci ea doar pregătește, dar uită să mănânce, nu a mâncat nimica, Nu este loc de ceartă, nu ne certăm, căci pe bunica o iubim, Îi mulțumim și ne promitem că mult mai devreme o să ne trezim,  S-o ajutăm la frământat, la ras dovleac sau chiar spart nucă,  Plăcinta cu dovleac e bună și în ogradă este mult de muncă,  În grabă bem ceaiul fierbinte de lavandă, ...

 2097. DOR DE COPILĂRIE  Aromă de gutuie coaptă și de dovleac mustind într-un cuptor, Mă duc cu gândul în depărtare, de copilărie mi-este dor, Cu un oftat mă duc în amintire, doresc peltea cu scorțișoară, Și aburi aromați de ceai de tei, parcă aievea mă înconjoară.    Zâmbesc, un zâmbet plini de lacrimi, un pic de dor, dar și durere, Cu un oftat prelung, dar tainic, încerc să capăt iar putere,  De aș putea, numai o clipă, copil să fiu ca altădată, M-aș inunda de fericire, dar nu se poate, niciodată.          Emilia Dinescu

 2096. SUNT TRISTĂ  Sunt tristă și mă plimb, simt o durere surdă,  Durere, oboseală, ca după multă trudă,  Nu am făcut nimic, decât am lenevit, Dar parcă tot pământul doar eu l-am săpălit.  Am primit lovitură, un oftat port în suflet, Se aude ca ecou, al pasului meu umblet, Nu-i nimeni să m-asculte, doar eu stau sub castan, Am fost zdrobită zdravăn, exact ca de un ciocan. Cu cine să vorbesc și cui să îi explic, Vorbesc cu o castană pe care o ridic, Un chicot se aude, doi tineri vin în parc, Eu strâng în pumn castana, nu spun nimic, doar tac.          Emilia Dinescu

 2095. VOI FI DIN NOU BUNICĂ...  O bucurie mică într-o fotografie,  Da, este bucurie, o mare bucurie,  Tu ești făptură mică, făptură minunată,  Eu o să-ți fiu bunică, te aștept, sunt încântată.  Mă rog și pentru tine, ca pentru sora ta, Da, ai o surioară, o ai pe Antonia,  Te așteptăm cu dor, noi te iubim nespus, Și te predăm în rugă, chiar Domnului Isus.               Emilia Dinescu

 2094. GUSTUL TOAMNEI M-așez în balansoar și mă înfășor în șal, mă odihnesc puțin,  Sunt râsete pe stradă, copiii azi se joacă, este divin, Cu pași voioși în curte doar foamea îi aduce, Ei nu vin că le e foame, doar vor ceva bun, dulce. Culeg la repezeală vreo trei gutui gustose,  Le amestec cu dovleac, cu toate le-am pus rase, Cu zahăr, scorțișoară, eu o plăcintă fac, Dar nu îi chem la masă, m-așez, aștept și tac, Mirosul de plăcintă curând îi va chema,  Miros de dulce bun, așa cum face mama. Eu stau în balansoar și îi aștept să vină, Să guste din plăcintă, nu știu dacă e bună,  Dar știu c-am pus iubire și dragostea mea toată,  Tăceri de toamnă lungă, sunt amintiri în poartă.           Emilia Dinescu

 2093. GÂNDUL MEU CÂND CADE FRUNZA Frunza cade fără întrebări, dar rolul ei nu s-a sfârșit,  Va fi purtată așa de vânt până la locul potrivit, Pământul, ea va încălzi când gerul aspru va veni, Apoi va îngrășa pământul, da, frunza nu va putrezi. Fără confuzie o spun, ca frunza aș vrea să fiu și eu, Eu am un dor, a mele șoapte să scoată pe mulți din abis, spre Dumnezeu,  Suspin la gândul că nu fac și nu vorbesc suficient, Aș vrea ca frunza să fiu eu, să am un rol eficient.            Emilia Dinescu

 2092. GÂNDURI DESPRE MAMA Să fiu hazlie este tare greu,  Însă o am pe mama, este așa mereu, Îi mulțumesc lui Dumnezeu c-o am, Căci altfel hazul nu il cunoșteam.  Doar ea poate să facă mereu poante,  Și de e tristă să glumească poate, Să facă haz și în necaz și bucurie,  Eu pot să spun că nu e jucărie. Într-o toamnă rece și târzie,  Când se aflau cu toții la cules de vie, În cerșetor bătrân ea s-a mascat,  Culegătorii strașnic s-au distrat. Când erau la tăiat de păpușoi, Ea a luat vopsea și s-a mânjit, un-doi, Cu secera a aruncat rapid, Au râs, eu am considerat gestul stupid. La un grătar cu muzică și voie bună,  Ea face haz de râzi o săptămână,  Sunt mai ursuză eu de felul meu, Dar mama mea e veselă mereu.          Emilia Dinescu

 2091. ÎN CAMERA DE SUS  În camera de sus eu strig neobosit,  Încă o dată, Doamne, pe mine m-ai primit,  Deși nu merit, vin prin harul Tău divin,  Eu vin la rugăciune, cu drag să mă închin.  În camera de sus eu știu, sunt așteptată,  În lanțul rugăciunii sunt pusă de al meu Tată,  Vă dau mâna în rugă, strigăm cu același dor, Suntem o grupă mică, te avem ca Salvator. Venim uniți în rugă și suntem fericiți,  Ce dacă de satana suntem ades loviți,  E timpul de pe urmă, el este disperat,  Că știe c-are timpul doar scurt și numărat.   Cu listele ce-s scrise la Tine am venit,  Pe liste-s multe nume ce știm că te-au iubit, Au rătăcit cărarea și cred că-s fericiți,  Nu știu că de satana sunt astăzi amăgiți.  În lume au plecat băieții mei demult Și nu aud chemarea, este prea mult tumult,  Strig pentru ei mereu, la fel ca pentru toți,  Sunt nume multe, Tată, din lume poți să-i scoți.   Și bolile sun...

 2090. GÂNDURI DE TOAMNĂ   Toamna mi-e poftă de castane coapte, aburinde, Castana-i delicioasă, toamna este bogată în merinde, Mi-e foame de șerbetul de castane, delicat,  Nu e rival nimic cu el, e aromat.  Un foșnet mă trezește din visare, sunt voioasă,  Lângă băncuța mea căzut-a o castană, chiar frumoasă,  Un zâmbet a-ți vedea pe chipul meu, de a-ți fi cu mine, Eu știu că și castanele sălbatice sunt bune. Deși mă dor genunchii, cu încăpățânare mă aplec, Multe castane de prin frunze vreau ca să culeg, Mă duc acasă, le transform într-o tinctură, Căci reumatismul cere tratament fără măsură. E liniște în jur, toți sunt demult în casă,  Ce dacă este frig și vânt, mie nu-mi pasă,  Iubesc liniștea toamnei și în tăcerea ei, Înalț o rugăciune, te-ntreb, nu simți și tu, nu vrei?!...          Emilia Dinescu

 2089. DIMINEAȚA ÎȘI PLÂNGE CULORILE Dimineața își plânge culorile transformând frunzele în lacrimi, Nu ajung versurile ca totul frumos să exprimi, Un freamăt din suflet de dor și frumos aș transmite, Dar nu sunt cuvinte și rime, frumosul ca să imite. Fiori mă cuprind, aș transmite ce simt, dar nu pot, Un suspin, un oftat, sper să transmit fără cuvinte chiar tot, Înalț ochii spre cer, îmi fac umbrelă dintr-o rugăciune, Dimineața își plânge culorile, aceasta este minune.              Emilia Dinescu

 2088. TĂCERI CE ARD De multe ori tăcem, să fie bine, Dar nu e bine ca să ți în tine, Tăcerea are sens când e furtună,  Tăcerea îndelungată nu e bună, Provoacă răni, provoacă doar durere,  Nu are sens să stai azi în tăcere, E vorba chiar de tine, iubește-te puțin, Te rog să mă asculți, eu spun și am să termin. De te-ai pierdut, e timp de regăsire,  E timp de căutare, să dai preț la iubire, Să-ți fie dor de tine, un dor ce te omoară,   Tăceri ce ard tăcut nu pot decât să doară.              Emilia Dinescu

 2087. AMINTIRI DIN COPILĂRIE  Mă plimb cu gândul în copilărie,  Mi-aduc aminte, chiar cu bucurie, Când mă puneam la somn cu frații mei, Eram micuți, atunci eram doar trei. Nu ne plăcea somnul de după-amiază,  Un murmur încercam, dar mama ne aliniază  La somn, ne învelea și ne ura un somn ușor,  Apoi ieșea și ne lăsa în dormitor. Un chicot se auzea, noi ne jucam mai în tăcere,  Și ascultam al mâței tors, era cald și torcea cu plăcere. Ușor, tăcere sub pătura cu buline se făcea,  Pe rând, câte un frate adormea,  La urmă adormeam și eu lângă pisică,  Aș da timpu-napoi, să mai fiu mică.             Emilia Dinescu

 2086. GÂNDUL MEU IN PRAG DE TOAMNĂ  Tăcere, umbrelă și ploi sunt semne că toamna s-a instalat deja, Să intru în disperare nu prea m-ar aranja, Chiar dacă-i ploaie multă, e frig și bate vântul,  Tot am să ies în parc, miroase fain pământul, A frunză putrezită și a gutuie coaptă,  Îmi caut greu cuvântul și rima o spun în șoaptă, Alunec printre rime și versuri nu găsesc,  Să spun că-mi place toamna, dar totuși n-o iubesc.  Îmi iau pantofii noi și caut o băltoacă, Un chicot de copil, am chef acum de joacă,  Nu mai contează vârsta, eu știu că nu-s bătrână,  Sunt tânără demult  și țin viața de mână. Ce dacă este toamnă, tomnatică sunt eu, Mă bucur de astă toamnă, așa vrea Dumnezeu,  Înalț o rugăciune prin ploaie când mă plimb, Ce dacă este toamnă, nu vreau nimic să schimb, Mă bucur de ce este, de ceață sau de brumă,  Alunec cu pantofii căci am călcat pe humă,  Mă sprijin în baston, un chicot am în suflet, Și sar într-o băltoacă, mă ...

 2085. DOI POEȚI, UN SINGUR DOVLEAC  E toamnă, în grădină acum ne-am întâlnit,  Același dor de rime pe noi ne-a împrietenit,  La colțul bătăturii crescut-a un dovleac,  Ce bucurie mare, plăcintele ne plac, Cu rom și scorțișoară, cu foietajul fin, Mirosul ne îmbie, iar gustul e divin. Tu nu îmi ești rival, poeții nu au ură,  Au dragoste de tot, împart o prăjitură.  Cu zâmbet, multe glume, dovleacul e scobit,  Cu foame de cuvinte plăcinta am împletit,  Ne așezăm la masă, plăcintă noi servim,  Așa, tot împreună, o rimă încropim, Scriem o poezie, apoi ne corectăm,  Inspirație să fie, mereu ne conectăm, Că este o plăcintă, un ceai sau chiar nimic, Eu stau mereu cu tine, mi-ești cel mai bun amic.            Emilia Dinescu

 2084. DIN COPILĂRIE... ȘI AZI  Copilăria revine-n amintire, mereu e-n peisaj, Nu am avut de toate, n-a fost numai miraj, Dar am avut iubire, iubire părintească,  Un somn chiar liniștit cum alții or să dorească.  Nu am avut de toate, chiar lipsuri am avut, Pe frig mergeam la școală, cu un oftat tăcut,  Nu aveam haine multe, șosete de pierdeam,  Cu șosetele desperecheate la școală ne duceam. Eram doar fericire, un chicot a fost viața,  Mâncam pâine cu gem și ceaiul dimineața,  Și învățam la școală, chiar fără meditații,  Îți pot spune aceasta cu mine chiar toți frații.  Nu aveam internet, nu dădeam căutare,  Dar învățam cu sârg și eu, ca fiecare,  Acum când este toamnă, școlarii îi văd pe stradă, Îmi amintesc mai bine și spun, a fost odată. Mi-e dor de ce a fost, un dor cum nu se poate, Mi-e dor de o toamnă lungă cu șosete desperecheate,  Mi-e dor să fiu copil, copil în era mea, Copiii de sunt astăzi cred că au viața grea. ...

 2083. SFÂRȘIT DE TOAMNĂ  Mi-e frică, un gând puternic de teamă m-apasă,  Mi-e teamă că toamna dispare, vine iarna friguroasă, De dimineață, pe pământ umbra frunzei nu se vedea, Și gerul năpraznic în suflet pătrundea.  M-așez pe o bancă, iarba pălită de brumă privesc, Fără de glas, fără cuvinte o rugă rostesc, Pământul, curând de iarnă și ger va fi cuprins, Înalț doar o rugă, cu Domnul prin toate, eu nu sunt învins.            Emilia Dinescu

 2082. DOI ARICI Pare ridicol, dar vreau ca să vorbesc  De doi arici pe care îi zăresc  Seara-n grădină, s-au învățat și vin, Mănâncă cu pisica și beau apă, puțin. Un foșnet se aude și ghimpii îi zăresc,  Mă uit atent când frunzele foșnesc, Stau în tăcere, îi aștept să vină  Pe înserat, eu stau doar în grădină.  Ei se privesc și parcă ar vorbi, un dialog imaginar, Ca o surpriză-mi vine-n minte iar, Dialog mut între doi arici, zâmbesc,  Aș vrea să-i înțeleg cam ce gândesc.        Emilia Dinescu

 2081. E TOAMNĂ  Cu termosul cu ceai fierbinte eu am plecat în plasă,  Ce dacă este frig, strănut, dar nu îmi pasă,  Cu nasul stau în ceașcă și scriu o poezie, Căci aburul e comic când zboară spre hârtie. E început de toamnă, septembrie e rece, Cu gâtul în eșarfă aș vrea toamna să plece, Aș vrea să fie soare, chiar dacă toamnă este, Aș scrie despre asta, aș scrie o poveste.            Emilia Dinescu

 2080. ZORII ÎN CARE NE EVITĂM  Zorii în care ne evităm sunt zorii când grăbiți ieșim din casă,  Tăcere e în noi, abis, un semn că nu ne pasă, Neasumare de fapte făcute sau vorbe spuse pe negândite, Sau o dorință vagă de a repara cele greșite, Un freamăt de părere de rău ar fi bine să fie, Zorii în care ne evităm ar trebui să se transforme în bucurie, Să alergăm grăbiți spre o floare sau un cadou micuț, Zorii în care ne evităm să se transforme în ceva drăguț.              Emilia Dinescu

 2079. ZORI DE FOC TĂCUT  Cocoșul cântă în ogradă, sunt zori de zi, e minunat,  Încă trăiesc, m-aplec în rugă, aș mulțumi neîncetat,  Deși eu nu am nici un merit, prin harul Domnului trăiesc,  Am o dorință ca în șoapte și-n al meu vers să-L preamăresc.  Zori de foc tăcut în suflet toarnă har și îndurare,  Mă cuprind fiori de groază, mă tem de grea încercare, Freamăt de gânduri prea triste mă apucă când durerea Mă încearcă mult prea tare, vrând parcă să-i văd puterea.     Abis pare viața asta când durerea este mare, Zori de foc tăcut aduce când treci crunta încercare,  Dar curând se luminează, speranța chiar se zărește,  Ca răspuns la rugăciune, pacea mult mă contopește.             Emilia Dinescu

 2078. ÎN CAMERA DE SUS  În camera de sus eu strig, lângă altar,  Timpul e la sfârșit, dar astăzi este har,  Prin harul Tău puternic eu astăzi mai trăiesc,  În camera de sus eu ruga o rostesc.  E ceasul meu de rugă, e ceasul meu de veghe,  Cu frații mei de mână azi am făcut pereche, Uniți în rugăciune în lanțul ce ai format,  Ne-am adunat cu toții, căci Tu ne-ai invitat.  Am ascultat chemarea și azi suntem prezenți,  Ajută-ne să fim și-n cer, nu vrem absenți, Vrem veșnicia, Tată, căci ne-ai făgăduit,  Acela care crede, în cer va fi primit.  Suntem o grupă mică, dar ancorați în Tine, Aducem rugăciunea cu lacrimi și suspine,  Cu listele ce-s scrise la Tine am venit,  Pe liste-s multe nume, acum noi le-am citit. Predăm în brațul Tău de Tată îndurător,  Pe fiecare membru, suntem al Tău popor, Strigăm în rugă, Tată, durerea ne-o vărsăm,  Și lacrimile amare aici noi le lăsăm.  Nimic bun nu aducem, doar trupur...

 2077. E TOAMNĂ  Rugina se îmbrățișează cu zorii  Și bruma pălește petalele florii, E toamnă, e frig, parcă tremur,  În suflet presimt un cutremur,  Mi-e dor de aroma gutuiei pufoase,  Revin amintiri plăcute frumoase, Tăcere e-n jur, e plăcut, e frumos,  Freamăt de frunză călcată pe jos, Și șoapte de vânt fiori reci aduc,  Iar păsări, în stoluri, cu toate se duc,  Rugina se îmbrățișează cu zorii,  E timpul să trăiești noi istorii.         Emilia Dinescu

 2076. TĂCEREA SE ASCUNDE ÎN ZORI Tăcerea se ascunde în zori, mă trezesc bucuroasă s-ascult, O rugăciune înălțată din suflet când încă nu este tumult, Un freamăt se aude în mine, mă simt că-s abis, mă simt goală,  Dar totuși nu cad, stau în rugă, Cineva mă ridică din boală. Am o dorință fierbinte, doar cerul o știe și eu, Căci sufletul vorbește doar șoapte, șoptește cu Dumnezeu, O adiere e semnul că Domnul aude ce eu nu rostesc, Tăcerea se ascunde în zori, și totuși prin tăcere vorbesc.             Emilia Dinescu

 2075. DIMINEȚI CE ARD ÎN SUFLET  Dimineți ce ard în suflet, arde dor de veșnicie,  Eu suspin și înalț o rugă, o înalț cu bucurie,  Sufletul e fericit când cu Dumnezeu vorbește,  Stau mereu în rugăciune, rugăciunea mă întărește. Simt un freamăt și un fior, nu-i ciudat, e Dumnezeu,  Caută să îmi răspundă, nu se întâmplă cum vreau eu, Nu este ecou sau vânt, este doar o adiere Ce mă mângâie plăpând, dar nu-i simplă mângâiere, Este alinare pură, Dumnezeu e bunătate,  Simt un dor de veșnicie, de eterna libertate.              Emilia Dinescu

 2074. ZORII NE PRIVESC ÎN TĂCERE  Zorii ne privesc în tăcere, ecou de suspin și durere, Ne stingem ușor și murim, nu e secret, nu-i putere,  Suntem vase slabe și atât, lut pieritor, numai tină,  În noi este doar rău și murdar, suntem trupuri pline de vină.  Ne ascundem de dor, dar ne prinde, e greu de ascuns,  Nu există umbrelă perfectă, dar cauți răspuns,  Fiori te cuprind și te temi de durere, de chin, Zorii te privesc în tăcere, iar tu îți transformi rugăciunea-n suspin.           Emilia Dinescu

 2073. GÂNDURI ÎN TRECUT  Dimineți ce ard între noi, amintiri ce-s dulci și plăcute,  Mi-e dor de timpul trecut, de clipele petrecute, Erați copilași și micuți, un suspin sau plâns mă trezea, Chiar dacă eram obosită, mă încurajați cu o simplă bezea, Cu un zâmbet sau doar mângâiere sublimă, Simțeam bucurie, o bucurie îngropată adânc în inimă, Pe care o păstrez și azi, aș vrea s-o transmit ca ecou, Mi-este dor de atunci, nu vreau să mă cred un erou, Dar trăiesc prin fiori a ce a fost și mă bucur mereu,  Nu vreau să zic c-a fost bine, dar am trecut împreună prin greu, Adiere aduce amintirea, sufletul este plin de iubire, Copiii sunt totul, dimineți ce ard între noi, nu înseamnă jertfire, Înseamnă trecut petrecut împreună, un suflet preaplin, Copiii-s cadoul suprem, e darul divin, e deplin.         Emilia Dinescu

 2072. STRIGĂT DE FRUNZE TĂCUTE  E toamnă, e frig, demult bate vântul, Ascult tăcerea frunzei, în cădere îi aud cântul, Strigăt de frunze tăcute găsești și în mine, Ecou al durerii, freamăt de gânduri ascunse în rime.  În tăcere ascund versuri, cuvinte, mă ascund pe mine, Ca și frunza eu strig, dar strigătul nu se aude, nu vine, E doar un ecou de dor, mi-e dor de pacea divină,  Nu-i nostalgie, e adevăr, îmi doresc ca Hristos să revină.            Emilia Dinescu

 2071. TOAMNĂ ÎN DOI Toamnă, aduci bogăție, rod bogat, cămara-i plină,  Un fior în piept îmi intră, bogăție de lumină, Pentru o clipă îmi doresc să împart doar fericire, E timpul de o schimbare, nu e loc de rătăcire.  Stau, privesc cerul albastru, în prezent sunt eu cu mine, O toamnă în doi petrec, cu mine mă simt chiar bine, Este timp de cercetare, rod bogat aș vrea s-aduc, Fac curat la mine-n suflet, singură eu mă educ.             Emilia Dinescu

 2070. ÎN CAMERA DE SUS  Eu stau la rugăciune în camera de sus,  În lanțul rugăciunii este cu noi Isus, Să ne luăm de mână și ruga să înălțăm,  Așa cum stăm acum, cu toții ne rugăm.  Mi-e dor de veșnicie, la fel îți e și ție,  Strigăm în rugăciune, am vrea ca toți să știe,  În camera de sus, suntem bineveniți, Chiar dacă sunt necazuri, ne simțim ocrotiți.   Venim uniți în rugă și listele le aducem, Lăsăm povara toată, nu vrem să o mai ducem, Lăsăm în voia Ta, vrem voia Ta să fie, Să guste tot poporul eterna bucurie.  Și sufletul îmi plânge când listele citesc,  Sunt nume multe, Tată, copii ce rătăcesc,  Au fost furați de lume, miraj doar de o clipă,  Ei cred că trăiesc viața, dar e de fapt risipă.   Și listele sunt lungi, căci boala s-a înmulțit,  Și tânăr și bătrân este la fel lovit, E multă suferință, durerea ne doboară,  Îți cerem doar atât, credința să nu moară.  E timpul de pe urmă, satana ne ...

 2069. DINCOLO DE CUVINTE  Dincolo de cuvinte sunt eu, Dar nu sunt importantă, e Dumnezeu.  Orice cuvânt penelul îl scrie din subconștient, Ar spune asta, poate, un inocent, Dar eu dau glas cuvintelor în rime neînțelese, Aș vrea cu sare cuvintele să-mi fie drese,  Căci în tăcere am ascuns doar versuri neștiute, Îmi fac refugiu în poezie, ascund doar clipe neplăcute,  Căci rugăciune am făcut din poezie, Și-n rugăciune vărs amarul, ți-l dau Doamne, Ție. Dincolo de cuvinte sunt eu, Eu sunt copil de Dumnezeu.           Emilia Dinescu